Cristina-Ancuța POCORA

Copiii fug de acasă din cauza lipsurilor şi a abuzurilor

30 September 2011 ·

Degradarea calităţii vieţii românilor, lipsurile materiale, lipsa speranţei într-un viitor mai bun duc la drame mai ales în rândul copiilor. Conform statisticilor, în fiecare lună, patru copii din ţara noastră dispar fără urmă. Copiii fug, pur şi simplu, de acasă din cauza greutăţilor. Mulţi dintre ei sunt găsiţi, însă nu toţi.  În arhive, există 360 de copii negăsiţi din cei sesizaţi în ultimii 20 de ani. Anual, aproximativ 3.000 de copii dispar de acasă, iar numărul sesizărilor a crescut începând cu anul 2008, de la 200-300 de cazuri pe an, la peste 3.000 în prezent. Cifrele sunt alarmante.

Cauzele care favorizează dispariţia copiilor sunt nesupravegherea de către părinţi, aparţinătorii legali sau unităţile de ocrotire şi lăsarea în grija bunicilor, părinţii fiind plecaţi la muncă în străinătate sau lipsa unei comunicări autentice cu părinţii.  Alte cauze favorizante sunt abandonul şcolar şi teama faţă de reacţia părinţilor în cazul acumulării de rezultate negative la şcoală, influenţa negativă a anturajului, situaţia economică precară a familiei şi conflictele cu părinţii. 

La acestea se adaugă şi tratamentele la care o parte dintre ei sunt supuşi. Conform celui mai recent studiu al unei organizaţii nonguvernamentale opt din zece copii sunt traumatizaţi, iar cei mai mulţi nu au răni fizice, ci emoţionale.  În primele trei luni ale lui 2011, aproape 3.000 de copiii au fost victimele unui abuz, cei mai mulţi fiind abuzaţi acasă. Specialiştii în creşterea copilului avertizează că opt din zece copii agresaţi dezvoltă o boală psihică.  Şi deşi ne luptăm să schimbăm legislaţia lacunară şi mentalităţile, unul din trei părinţi români nu ştie nici măcar că este ilegal să îşi bată copilul. 

Nu pot să nu mă îngrozesc la gândul că aceşti copii vor deveni adulţii de mâine, parte a mâinii de lucru a României. Pronosticurile potrivit cărora vom deveni o naţie bolnavă par să fie foarte aproape de adevăr. Deciziile de austeritate luate de Guvernul Boc au dus la dezastrul actual din familiile românilor. Şi dacă material lucrurile se mai pot îndrepta, sufletele mutilate nu vor mai fi însănătoşite. Aceşti copii vor rămâne cu sechele pe viaţă.

Simtiti ca institutiile abilitate, din fiecare judet/localitate mai fac ceva in acest sens?

Ce rămâne de făcut? Cum putem proteja aceşti copii?

Un Raspuns la “Copiii fug de acasă din cauza lipsurilor şi a abuzurilor”

  1. Şi romanul meu începe cu o fetiţă fugită de acasă. Eu nu cred că fuga de acasă are în primul rând implicaţii legate strict de natura abuzurilor şi mai ales nu din cauza lipselor materiale.

    Fuga de acasă are nişte funcţii psihologice mai profunde din punct de vedere social, după părerea mea. Un copil nu se sesizează diferit faţă de un adult. În mintea lui adultul este cineva mai performant social şi biologic, dar atât. Nici un copil nu va gândi că trebuie să asculte de un adult pentru că are o experienţă de viaţă mai mare şi nici nu-şi spune că, probabil, deciziile unui adult sunt mai bune din punctul de vedere al logicii vieţii decât cele ale unui copil. Copilul gândeşte în termeni de “este normal ca el să alerge mai repede din moment ce are 28 de ani”, referindu-se mai mult la capacităţile fizice ale adultului decât la cele de relaţionare. De aici apare şi conflictul de generaţii. În timp ce un copil vrea, şi se simte îndreptăţit, să aibă o relaţie de egalitate cu cei “maturi”, persoanele mature începând de la copilul mai mare cu doi ani şi terminând cu cei aflaţi la vârsta senectuţii, discursul cu “eu te-am făcut, eu te o mor”, şi numesc aici toate discursurile care amintesc copiilor că sunt inferiori, le provoacă o ruptură profundă de personalitate. Copii privesc dominaţia intelectuală, contestarea deciziilor personale, ca pe o nedreptate făcută lor, şi asta nu numai la copii de vârste mici, ci chiar şi dincolo de 20 de ani. Cum pentru un copil priorităţile în viaţă sunt altele decât pentru un adult, diferenţa de opinie în stabilirea deciziei este pentru copil, dar şi pentru adult, ilogică. Dar aici sunt multe de scris… volume întregi.

    Şi pentru că pomeneaţi de abandonul şcolar, mai interesant este că nimeni nu observă că foarte mulţi copii lipsesc de la şcoală, fie pentru că sunt într-o “gaşcă” de rebeli viitori infractori, fie că sunt timoraţi şi le este frică de alţi copii sau chiar de persoane adulte care au acces la ei, în şcoală sau pe stradă. În această situaţie părinţii îşi spun, aberant, că “şi-au scăpat copii din mână pentru că nu au fost destul de severi”. Dar asta este altă discuţie.

Raspunde